14 zile din aprilie (I)

Primul meci a fost alb. Alb absolut. Mai întâi pentru că nu l-am văzut. Nu l-au văzut decât cei care l-au trăit şi l-au trimis în legendă. Cei de pe teren, cei de pe bancă. Calea de legătură cu noi, rămaşii speciali acasă, a fost, de fapt, o voce. Vocea. Sebi Domozină, am mai scris, a ţinut calea deschisă peste Europa, peste toată Europa, până acasă, şi ne-a convins de crunta, cumplita rezistenţă pe care o duceau până la limită, dincolo de limită, ai noştri.

pag 14-15 1 (1)Peste Europa, peste toată Europa erau şi ei, şi de aceea, în noaptea aceea, la Lisabona, au rezistat unei echipe grandioase, Benfica, intrând, practic, în finală. Pentru că nu mai urma decât un meci, ultimul, acasă la noi, care trebuia câştigat indiferent de scor şi eram în finală, cu trofeul Cupei UEFA pe masă. Un meci, atât, ultimul.

… Azi, când scriu, e din nou 6 aprilie. 6 aprilie 2014. Alaltăieri am fost la înmormântarea Profesorului Corneliu Andrei Stroe şi, de la biserică, am plecat cu Liviu Bistriceanu în locul în care elevii lui, copiii lui se strânseseră, ca altădată, împreună, la greu. Am lăsat să cadă din pahare câteva picături, jos, în pământ, să fie de sufletul Profesorului, am zis cu toţii, de fiecare dată, Dumnezeu să-l odihnească, şi am vorbit.

… ”Atunci, la Lisabona, pe 6 aprilie, am crezut că suntem în finală”, îmi şopteşte Nae Ungureanu. ”Nu ştiu cum ne-am nimerit toţi aşa de buni, toţi la aceeaşi echipă, nici acum nu-mi vine să cred. Nici că ne-am prăbuşit în semifinala aia, nici că Dumnezeu ne-a strâns pe toţi, cum o fi făcut, toţi în aceeaşi echipă… Atunci, însă, după noaptea aia, la Lisabona, am crezut că jucăm finala… Eu, cel puţin, eram sigur.”

… Noaptea aceea despre care tot vorbim de mai bine de treizeci de ani. Despre care am tot scris. De atunci, din noaptea de la Lisabona, o tot caut. Acele 14 zile în care am fost în finală, 14 zile între care şi ziua când am avut timp să batem şi Italia, campioana lumii, singura victorie, într-o sută de ani de fotbal, a României împotriva unei deţinătoare a titlului mondial într-un meci oficial. Iar România era Craiova. Şi Craiova era România, ca-n Biblie, ca-n Facerea Lumii, dacă vreţi. (Asta până când Lumea noastră s-a prăbuşit, fără să ştim cum, fără să înţelegem de ce, fără recurs.)

… E 6 aprilie 1983 şi mai sunt câteva minute până la miezul nopţii. Sunt lipit, am obrajii roşii, şi stângul şi dreptul, de aparatul de radio când Domozină tace o clipă. Două. Trei. Se aude doar lumea de pe „Da Luz”, gâtuită şi ea de plasticul aparatului de radio. A fost bară. Am avut o bară, bara din dreapta lui Lung, „cap” Diamantino, de lângă Tilihoi. Mai devreme şi Cami avusese un „cap” din colţul lui 6 metri, pe lung, dar mingea căzuse pe plasă, lângă transversală… Cami, Lung şi Ciupitu au fost cei mai buni în noaptea aia. La lovitura de cap a lui Cami centrase Irimescu, cu stângul, lung…

Acum, Mircea dă cu mâna peste colţul mesei. Trebuie să plece. Se ridică. Rămân ceilalţi. Cât mai rămân. Rămân. „Crişan a scăpat şi el singur cu portarul la Lisabona, dar s-a întors cu faţa spre centru, a scos la Geolgău, parcă”, zice Ungureanu, cel mai mare fundaş stânga din istoria fotbalului românesc. De departe.

… E 7 aprilie, ziarele nu scriu nimic, abia după-amiază, în tramvaiul 3, care mă ia de la Casa Scânteii şi mă duce la Liceul Lazăr, în Cişmigiu, citesc „Informaţia”. Era ziarul Capitalei, cică, apărea după ora 13.00, în staţie la Casa Scânteii se găsea. Sunt în clasa a IX-a, am teză la fizică, e 7 aprilie 1983, prima oră am teză, dar nu am chef să mă uit pe nici un caiet, cum ziceam dimineaţă că o să fac. Citesc textul lui Eugen Barbu „M-ai învins, Rodioane!” şi apoi, aproape instantaneu, îmi fug ochii pe coloana de alături unde, mărunt, italic (asta aveam să învăţ mai târziu…), în chenar, e un text de-al lui Amza Pellea. Niciodată n-am citit nimic semnat de Amza, cu excepţia (ba da, am citit) monoloagelor lui Nea Mărin de la Băileşti, care nu erau deloc minunate dacă nu erau povestite de el, cu vocea lui, cu ochii lui, cu gesturile lui. Dar aşa, semnat, n-am citit nimic. Nici vorbă să fi fost într-un ziar. Nici vorbă de fotbal, deşi ştiam scheciul din noaptea de 31 decembrie 1982, când cu usturoiul şi ceapa, „u” şi „c”, Universitatea Craiova…

Acum, pe hurducăturile tramvaiului spre liceu, citeam înmărmurit textul celui mai mare actor român despre noaptea trecută. Ascultase, ca şi noi, ceea ce fusese, la radio. Şi scria că fusese cea mai frumoasă aniversare a lui, că era născut chiar atunci, pe 7 aprilie şi intrase în ziua lui ascultând ce fac oltenii lui de-acasă pe malul Atlanticului. Făcură bine, nene! (Peste 8 luni şi 5 zile Amza murea, răpus de cancer, în aceeaşi zi cu Nichita Stănescu.)

… Pe 8 aprilie a apărut „Flacăra” şi Adrian Păunescu repeta ideea de după meciul cu Kaiserslautern, „Craiova a făcut totul pentru noi, să facem totul pentru Craiova!” Să facem! Apoi am citit programul Cenaclului, să văd dacă ajunge la Craiova, pe 20. Ajungea. Dar, ce bine!, era şi în Bucureşti, la Arenele Romane, înaintea meciului cu Italia, de pe 16… Am avut iar teză, la mate. Am fost praf.

… E 9 aprilie. E sâmbătă. Mă duc la teatru. „Aceşti îngeri trişti”, la Nottara. Cu Horaţiu Mălăele şi Dana Dogaru. Îmi place Dana de mor. Şi Horaţiu, dar parcă mai mult Dana. Piesa e genială. D.R. Popescu. DRP-ul a scris în „Flacăra”, în decembrie, la ancheta de sfârşit de an a fotbaliştilor că, în opinia lui, cei mai buni fotbalişti sunt: 1. Balaci 2. Ştefănescu 3. Toţi ceilalţi craioveni, de la Lung şi Negrilă la Irimescu şi Cârţu. Locurile 4-9 libere şi pe locul 10 Bölöni. Parcă Bölöni. Piesa însă nu de aia e genială, că e genială. Râd şi mă gândesc la Dana. La un moment dat, Horaţiu a întrebat-o ce a gătit şi ea a răspuns scurt: „Iaurt!” „Aaaa, iar ai gătit iaurt! Ce bine!” Apoi Dana a desfăcut borcănelul.

… E 10 aprilie. Seara, la radio (e duminică şi e o retrospectivă sportivă a săptămânii), tata învârte de buton şi dă mai tare. Dan Voicilă spune că lotul naţional „sub conducerea antrenorilor Mircea Lucescu şi Mircea Rădulescu se află în Poiana Braşov, în vederea importantului test cu Italia, din 16 aprilie, de pe stadionul <>…” Mă amuză acest amestec de zile, de date, de locuri. Îngheţ însă când Voicilă spune că Lung nu a făcut antrenamentul din ziua aceea, disjuncţie la un umăr, după partida cu Benfica, cică. Sper că… maaaamaaa, ce-i aia disjuncţie? Mama e în bucătărie, face un rebus, aşteptând ceva de la tata. „Te întreabă ăia la şcoală, mâine, la fizică?” Curios, dar nu mama zice asta, ci tata! Zbang! Ce-ai, tată? Mama vine spre noi, îi trece lui mâna prin păr (taci, tată, lasă-l…) şi îmi pune mie cealaltă mână, dreapta, pe umăr şi apasă. „Asta e disjuncţia. Hai, că am gătit iaurt!” Râd. „Au, mă doare!” „Să nu mai râzi de maică-ta!”

11 aprilie. E luni. Seara, după ore, iau iar „informaţia”, „Sportul” îl pierdusem, dar îl aduce tata diseară acasă. În tramvai număr câţi avem la lot: Lung, Negrilă, Ungureanu, Irimescu, Ţicleanu, Balaci, Cămătaru, Geolgău, Cârţu. Lucescu zice că are nevoie şi de Donose. În iarnă, la Florenţa, l-a avut… Cică au avut vizionare. Sâmbătă e meciul. S-au uitat la italieni.

12 aprilie, marţi. Răspund bine la română, iau 9. Meritam 10, dar nu comentez. Nici nu-mi pasă. Restul orei scriu citeţ, cu stiloul meu franţuzesc, careul celor patru semifinaliste. Bohemians Praga – Anderlecht 0-1, Benfica Lisabona – Universitatea Craiova 0-0. Carevasăzică, se califică în finală oaspeţii. Deci gazdele n-au dat nici un gol, deci oaspeţii se califică. Se potriveşte. Finală Anderlecht – Universitatea. Ce frumos o să fie! Şi mai şi simt că-i batem. Italia începe să mă încurce în calcule…

pag 14-15 3 (1)13 aprilie, miercuri. „Sportul” scrie că la Bucureşti vin 80 de ziarişti italieni. Aşa, şi? Peste fix o săptămână, la Craiova e Benfica. Mă sufoc de pe-acum. Oare cum va fi? Mă duc iar la teatru. „Poezia muzicii tinere” la Bulandra, cu Pitiş. Beatles şi puţin rock clasic. Mi-e mai bine. În fond, îmi trebuie doar un 1-0. Atât, un gol. Seara, tata zice că e mult. „Un gol, două puncte”, zice. Nu, un gol şi atât. Nu ştiu de ce, de la Bulandra plec în urechi cu „Yesterday”. „All my troubles seemed so far away…”

14 aprilie. Joi. Nu mă duc la şcoală. Stau în Cişmigiu toată ziua, la microbişti. Vorbesc doar de Craiova şi de Italia. Şi de Lucescu. Ei vorbesc, eu ascult (Ştiţi faza cu Augustin, cu Ţicleanu, cu Afganistanu’ şi cu Uzinele de Ţevi Sudate, am povestit-o.). Mâine îmi iau biletele pentru meciul cu Italia. Şi mă duc şi la şcoală, promit. Seara, Cenaclu, la Arene. Păunescu, fabulos! A fost şi Mircea Lucescu, pentru câteva minute, a primit o grămadă de flori. Păunescu a compus imnul naţionalei. „Hai, hai, haida-hai, tricolori!” Merge!

15 aprilie – nu-mi aduc aminte nimic. Parcă am fost la film, după ore. „Concurs” al lui Piţa. Cu Claudiu Bleonţ. Nervi. Trist.

16 aprilie. Am bătut Italia, a fost o sâmbătă seară magnifică. Deci ne putem concentra pe Benfica! (Aşa simt…) De la noi au jucat Ştefănescu, Ungureanu, Balaci, Geolgău, Cârţu, Cămătaru. Balaci – imperial. Genial. Încântător. 1-0 cu Italia, aşadar! 1-0 şi cu Benfica, aşa cred că va fi. Nu, nu cred. Mi-e teamă ca nu cumva să fie altfel…

… Au trecut 31 de ani. Alaltăieri am fost la înmormântarea Profesorului. La masă, lângă mine, erau Mircea Irimescu, Nicolae Ungureanu, Gabriel Boldici, Aurică Beldeanu, Ilie Balaci, Ion Geolgău, în picioare, mereu în picioare, Nae Tilihoi. În curtea bisericii m-am salutat cu Sorin Cârţu, Silviu Lung şi Costică Donose. L-am văzut pe Cămătaru, drept, trist, în negru. Zoli, Costică Ştefănescu, nea Tică Oţet, doctorul Sică Frânculescu nu mai sunt. Nici Păunescu, nici Amza. (Mai scriu?) De acum nici Profesorul. Ce-a fost, totuşi, băieţi, din noaptea aia, de după meciul cu Italia? Băieţii au acum aproape 60 de ani. Atunci n-aveau nici 30. Doar Ştefănescu, Donose şi Beldeanu aveau. Ce s-a întâmplat în noaptea aia, de după meciul cu Italia, apoi de sâmbătă şi până miercuri? Patru zile, ultimele… (Va urma)

Marius Mitran

5 comentarii la articolul 14 zile din aprilie (I)

  1. Dan spune:

    Maestre, pe cand si o carte? E pacat de atatea amintiri frumoase sau dureroase, dupa caz.

  2. Adrian spune:

    Articolul e frumos, dar contine o eroare: Amza nu a murit in aceeasi zi cu Nichita Stanescu, ci cu o zi inainte de acesta.

  3. djmihai spune:

    Cu siguranta , a fost cel mai greu traseu parcurs de o echipa romaneasca in anii ’80 in cupele europene…10 meciuri ! Cupa UEFA in anii ’70 si ’80 era la fel de dificil de cistigat ca si Liga Campionilor in prezent…Steaua nu a reusit sa treaca de AS Roma , PSV Eindhoven , AC Milan , Benfica , Anderlecht in ’87 si chiar Montpellier in ’91 ! Cind Steaua a dat de un adversar ultraputernic nu cistiga. E un fapt care merita amintit.Nu cred ca STeaua depasea Bordeaux sau Leeds in acei ani…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER