1982. O vară de neuitat

Nu ştiu cum să încep. M-am tot închis într-o lume care nu mai e şi care, chiar şi aşa, mă lasă să ies greu de acolo. Câteodată ştiu că nu am cum să mă întorc în timp, că nimic nu doare mai mult ca iluzia asta minţită din mintea mea, că nu e totul pierdut, când în realitatea asta, în orele astea, totul e, de fapt, pierdut pentru totdeauna.

Atunci şi acolo. Atunci şi, iarăşi, acolo. Doar acolo şi doar atunci. Mă joc, ca prostul, cu cuvintele. Chiar nu ştiu cum să încep, de data asta. „De ce să începi? Uneori e de ajuns să continui“, zice o fată într-un celebru film de dragoste şi aş vrea să aibă dreptate. Poate că are. E suficient, aşadar, să continui. Continui, uite.

Dacă aş putea totuşi vreodată, dincolo de gând, să mă întorc în timp, în această lume a fotbalului sentimental, pe care încă o resimt în toate amintirile şi disperările mele, aş alege ziua în care am împlinit 15 ani. M-am gândit şi sunt sigur acum. Everestul Craiovei, acel 6 aprilie 1983, 0-0 la Lisabona, cu Benfica, a fost de fapt preludiul unei dureri pe care n-o mai vreau: returul care ne-a scos din finală, cu golul lui Balaci şi bara lui Crişan, clipa în care taică-meu s-a prăbuşit, alb, în casă: infarct.

Sigur, în vara lui ’82. Atunci am văzut cea mai frumoasă echipă de fotbal a tuturor timpurilor şi a tuturor amintirilor. E o echipă care n-a câştigat nimic niciodată. E Brazilia lui Telê Santana, cea de la Cupa Mondială din Spania. În epoca internetului, azi, nu trebuie decât să scrii „Brasil 1982“ pe Google şi vei găsi acolo un film despre minunea de joc a acelor băieţi, inventaţi, strânşi împreună şi învăţaţi de un colosal antrenor, Santana. Nu o să insist asupra acelor jocuri, iar 11 dintre cele 15 goluri reuşite de acei băieţi acolo sunt prinse în acel filmuleţ de 5 minute dedicat celui care a fost Telê Santana.

Screen shot 2014-06-25 at 2.08.22 PM„Undeva, cândva…“, mai ţineţi minte pelicula? „Somewhere in time“, când Christopher Reeve se întorcea în timp la iubita lui din alt secol, Jane Seymour, şi oamenii aplaudau în sală, la Scala… Aşadar, e 5 iulie 1982. Împlinesc 15 ani şi îl aştept pe tata să vină acasă, ca să încercăm împreună să găsim o poziţie cât mai bună antenei de bulgari. Începe în câteva minute Italia, simpatia mamei, cu Brazilia, a mea şi a tatălui. Antena ruginită, grea, masivă, se mişcă totuşi uşor. Păcat că nu plouă la Otopeni şi mai e şi zi, e soare. Noaptea, bulgarii se prind mai bine, ai noştri, neavând program, nu mai bruiază. Dacă mai şi plouă, se văd „sticlă“. Acum nu e cazul. Se prind însă. Crainica, frumoasă rău, dă legătura la Barcelona, pe „Sarria“. Asta înţelegem, bulgăroaica zâmbeşte larg. Zău că e frumoasă!

Sunt în fotoliu, singurul pe care-l avem. E unul „pat“, se poate întinde şi uneori eu dorm în el. Acum sunt cu genunchii strânşi la gură, mama îmi dă tort, e totuşi ziua mea, vorbim despre treaptă, abia am dat-o, la Liceul Lazăr, nu avem încă rezultatele, la română am făcut bine, mi-a căzut „Dobrogea! Dobrogea!“ de Geo Bogza. Sau „Mări sub pustiuri“ de D.R. Popescu? (Nu mai ţin minte.) Tata e şi el îngrijorat pentru întârzierea afişării rezultatelor. Oare am luat? El crede că am luat. Mamei îi e frică. Ca întotdeauna. Eu ştiu, mamă?

În fine, începe. E faza a doua a grupelor, după cele de 4 s-a trecut la grupele semifinale, de câte 3. Câştigătoarele celor patru grupe merg în semifinale. Grupa de foc e Italia, Brazilia şi deţinătoarea titlului, Argentina lui Maradona. Campioana însă e ieşită deja din joc, a pierdut cu Italia, 1-2, dar şi cu Brazilia, 1-3. Deci Brazilia are nevoie doar de un egal ca să câştige grupa, Italia – de victorie. Şi începe. După 5 minute, Italia e în delir: Conti ţine mingea şi slalomează, lung, printre adversari, îl vede liber pe stânga pe Cabrini şi centrarea acestuia, o parabolă, e reluată fulgerător de Paolo Rossi în gol. Şoc! Tata e însă, contrar obiceiului, optimist. De ce n-ar fi? Brazilia dansează pe teren, nu joacă. În grupe o condusese şi URSS-ul, până în minutul 75, când Socrates şi apoi Eder, în 88, au întors. Apoi şi Scoţia, dar care a „luat“ apoi 4: Zico, Oscar, Eder şi Falcao. Apoi alte 4 Noii Zeelande: Zico, două, Falcao şi Serginho. A venit la rând, cum ziceam, Argentina, Serginho, Zico, Junior.

Aşa că Brazilia lui Santana dansează. În şapte minute egalează, combinaţie aiuritoare, neverosimilă Zico – Socrates şi „doctorul“ îl execută pe Zoff, pe „scurt“. Şi Brazilia atacă, atacă, atacă. Cerezo însă scoate în centru, cum nu se face, o pasă din lateral. Oscar nu e atent şi Rossi, ţinut în teren inexplicabil până la acest meci, îşi revine: 2-1!

Screen shot 2014-06-25 at 2.09.38 PMŞi Brazilia atacă. Grandios, învăluitor, superb. Junior, Falcao, dr. Socrates, Zico, zis şi „Pelé alb“, Eder aruncă tribunele în aer. Dar ratează şi minutele trec. Italia lui Bearzot rezistă tot mai greu, Bergomi, Scirea, Cabrini, Tardelli se strâng în jurul lui Zoff. La 40 de ani, „il capitano“ e năuc între buturi.

Tata expiră greu. Cât vor rezista? E aproape minutul 70 când Falcao egalează: 2-2. Nu cred până nu văd. Şi ce văd? Că Telê Santana, disperat, nu-şi poate opri băieţii să atace. De ce? De ceee? Corner şi acelaşi Rossi deviază şutul lui Tardelli: e 3-2 şi mai e un sfert de oră. Telê Santana, creatorul celei mai bune şi frumoase echipe din istorie, se ridică de pe bancă. Şi Zico atacă, doctorul Socrates atacă, Eder trăzneşte, dar totul e pierdut… Gata. Plâng şi fug în bucătărie. Mama nu înţelege. Nu eram şi eu cu Italia? Cine a bătut?! Ce ai?

Au trecut aproape 32 de ani. Ai mei nu mai sunt. Am văzut turnee finale de la faţa locului, am citit ancheta revistei World Soccer din 2010 şi am văzut că echipa tuturor timpurilor e Milan-ul lui Sacchi. Pentru mine însă nici Barcelona de azi, poate cea de mâine, nu e ca Brazilia celor 15 ani ai mei, de atunci. Nici Santana nu mai e. A murit în 2006, la 75 de ani, cu un picior, stângul, amputat.

Tot pe Google scrie, dacă-l cauţi, că a inventat „jogo bonito“, „the wonderful game“ şi că iubea Olanda şi pe Neeskens. Fusese atacant la Fluminense, unde în 9 ani marcase 162 de goluri. 557 de jocuri. În 1986 a încercat iar la Mondialul din Mexic. Tot cu Socrates, tot cu Zico, tot cu Junior… A pierdut la penalty-uri, în sferturi, cu Franţa, dominând tot meciul. Apoi a luat titlul cu Sao Paolo şi două Cupe Intercontinentale, măturând Barcelona lui Cruyff şi Milan-ul lui Capello. Ceea ce era de demonstrat. Atunci însă, în vara aceea…

Daţi „Brasil 1982“ pe Google. Veţi vedea, în doar 5 minute, „one of the all time great games of World Cup history“. Era ziua mea, 5 iulie 1982 şi aşteptam rezultatele la treaptă.

P.S. Am luat, până la urmă. Acum, în nopţile astea când comentez, spre dimineaţă, de fapt, meciurile Mondialului din Brazilia, pierdut prin studiourile din Pangratti ale Televiziunii, îmi aduc aminte, mai clar şi mai net, de doctorul Socrates, de Rossi şi Zico, de Zoff şi Junior. De Oscar de atunci şi de acolo, doar de Oscar… Şi de noaptea lungă, până spre dimineaţă, în care mama m-a ţinut de mână, plimbându-ne prin tot Cişmigiul, de la Sfântul Sava la Lazăr, să vedem dacă şi cine şi, mai ales, când se afişează rezultate. La Lazăr s-au pus ultimele.

Marius Mitran

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER