2-1 în Ghencea. 29 noiembrie 1989

Mai sunt 23 de zile până la Revoluţie, dar cine să ştie asta? În niciun caz tata sau eu. Nimeni nu ştie nimic din ce va fi, trăim la negru, cenuşiu, sec, fără gânduri aproape. (Acum ştiu că mai erau 23 de zile până să se schimbe ceva, până să cadă Ceauşescu, atunci însă nu am simţit nimic, nici că ar fi posibil, nici că exista undeva o viaţă paralelă, gata să fie a noastră. Lasă că nici nu a fost.)

E miercuri, am plecat de la facultate de ieri, nu am nevoie de alte emoţii sau de încurcături, de nimic care ar putea să mă facă să mă gândesc la altceva, să distribui nişte gânduri aiurea, degeaba.

Universitatea-Craiova-1989E miercuri, 29 noiembrie 1989 şi jucăm cu Steaua, în Ghencea. Duminică se face o lună de când am bătut Dinamo, la Craiova şi senzaţia că suntem greu de doborât încă mai există. Adică mă urc în maşină lângă tata, cu gândul că e posibil, aşa, într-o oarecare măsură, să rezistăm.

Afară e negru. Urât, cum ieşim din Otopeni începe să plouă, pe la Casa Scânteii e deja lapoviţă. Nu ştiu cum de tata a reuşit să plece aşa repede de la Fundeni, dar uite că a plecat. Cred că principalul motiv pentru care a reuşit e că şi el crede. Nu ştie, ca altădată, dar crede. Şi eu cred. Adică şi cred, şi nu cred. Mi-e un pic teamă. Deşi e etapa a 14-a şi 14 îmi aduce noroc. Şi miercuri. Miercuri m-am născut. O fi cu noroc, cine ştie…

Tata crede pentru că am bătut Dinamo. Pentru el, Dinamo e crucea, e pedeapsa, e răzbunarea, e tot. Îi şi spun asta. Râde. Zice: „Exact, Dinamo era mai greu de bătut. Ăia sunt mai buni, mai periculoşi, Lucescu e altceva, e mai viclean…” „Tata, i-am bătut cu publicul… Şi cu Gică Popescu…” „Păi, şi nu joacă Gică azi?”

Joacă. Îmi zice să mă întind după „Sportul”, e pe bancheta din spate, sunt acolo formaţiile. Nu e nevoie. N-am nevoie să le citesc. A Stelei nu mă prea interesează, a noastră o ştiu. Nu ştiu doar cine joacă vârf, dar până acolo e clar. Cârţu joacă în aceeaşi formulă de la începutul campionatului. În faţă nu ştiu dacă va fi Pigulea sau Fane Stoica. În rest mi-e clar.

… Plouă. De dimineaţă am trecut pe la cimitir, pe la mama. Am luat flori de la Carmen şi m-am dus. Aşa, că m-am trezit visând urât şi nu ştiam ce să fac cu mine. Nici nu eram sigur că tata mai vine… Când m-am întors acasă, aş fi vrut să spun cuiva că mi s-a părut că zâmbea. În fotografie. Mi s-a părut chiar că-mi spune ca acum doi, trei ani, când ne prosteam vorbind italieneşte ori englezeşte: „You’re smart, you’re beautiful, you’re important.” Îmi zicea că „important” se zice chiar aşa, „important”. Apoi îmi repeta că am ochii obosiţi, că-s sensibili, că retina, vino mai aproape, să ţi-i văd… Ştiam şi totuşi credeam de fiecare dată. Când mă apropiam, mă pupa pe frunte, ceea ce ştia că mă enervează. „Ai fruntea lată, de om deştept!” „Am… am pe naiba, mama! Ştii că nu-mi place!” Tăcea. Ştiu, mamă, you’re beautiful, you’re smart, you’re important…

… Plouă tot mai tare. Cred că terenul e praf. Ceea ce e bine, într-un fel, dar mi-e teamă de norocul şi de forţa Stelei, de un plonjon în careu, aşa, artistic, pe ploaia asta. Ohoo, cum nu?!
Trecem pe Podul Grant. Miroase a şine, a păcură, a ceaţă. Acum jumătate de an eram aici, în Giuleşti, retrogradam Rapidul, cu golul lui Neagoe. „Nea-goee, Nea-goeee, ai băgat Rapidu-n B!” Cârţu avea un pulover roşu şi pantaloni negri. Azi cum o fi îmbrăcat?

… Ajungem. Bilete la peluza căreia peste ani i se va spune „Nord”. Acolo e galeria noastră şi-l conving pe tata să stăm cu ea. Stăm, nu are nimic împotrivă. Crede.

… Terenul e bun, e apă pe el, dar nu multă, ploaia a stat. Îl văd pe Cârţu, vorbeşte lângă banca noastră cu Lăcătuş. Cârţu e îmbrăcat într-un loden, Lăcătuş în trening. Nu joacă, asta e chiar minunat. De el îmi era cel mai frică. (Peste 17 ani l-am întrebat, când eram amândoi la Arad, ce i-a spus lui Sorin atunci. „Cine mai ţine minte, Marius? Că ne bateţi.” „Aiurea, nu bănuiaţi niciunul…” „Normal. Credeam că vă batem. Eram Steaua, nu?”)
Nu. Eu nu credeam că ne bate Steaua. Steaua jucase finala Cupei Campionilor în anul ăla şi ne trimisese nouă, Craiovei, o telegramă de felicitare că bătuserăm pe Dinamo, acum o lună. Mi se părea arogantă, grandioasă, puternică, periculoasă, dar ziceam că, poate, rezistăm. Poate. Poate.

… Când să ies pe poarta cimitirului, o femeie mi-a cerut de pomană. I-am dat zece lei şi ea a zis, perfect lucidă şi aproape cu o lucire în ochi, „Roagă-te să mor, mamaie!” Aproape că am fugit de ea. Ploua, era frig, mai era o zi din noiembrie, în afară de asta, era foamete, era infernal peste tot, dar… aşa… să spui aşa? Imaginea şi vorbele femeii nu m-au părăsit până a început jocul. De aia cred că am crezut că rezistăm. Şi de aia. Era atât de rece şi urât pe străzi, că am zis că apariţia doar, apariţia pur şi simplu a Craiovei e ceva atât de luminos, încât nu se poate să fie degeaba. Deşi a început să ningă iar.

52b54a7595f9cf5975000002… Îmi aduc aminte doar formaţia noastră: Crişan, în poartă. În galben, parcă. Apoi, în cel mai pur alb cu albastru: Mănăilă, pe dreapta, Săndoi şi Zanfir stoperi, Gică Popescu în spatele lor, la acoperire, Adrian Popescu pe stânga. (A stat ninsoarea, iar. E soare rece acum.) La mijloc Ciurea, Olaru la închidere, Bica şi Badea. În faţă, unde nu ghicisem, Ştefan Stoica. 5-4-1. Deci ne apărăm cu dinţii. Bun şi aşa. Steaua e aproape standard: Lung (sună cunoscut, nu?) în poartă, e în verde, ca întotdeauna… ca mereu. Dan Petrescu, Iovan, Bumbescu, Ungureanu (vaai, dar ce plăcereee, dar nu cumva ne-am mai văzut, poate într-o altă viaţă… poate mai bună?), apoi, la mijloc, Musznai, Rotariu, Hagi, Ilie Dumitrescu – Negrău şi Balint în faţă.

… Stăm în picioare şi aşa rămânem până la sfârşit. E frig, băncile sunt cu zăpadă pe ele, îngheţate. Începem în apărare, hărţuiţi pe toate părţile. Bica e lipit de Hagi, om la om, aşa cum a fost mereu când s-au întâlnit, Zanfir ţine la Balint, Săndoi la Negrău. Ne apărăm, dansând în alb şi albastru – Steaua e în roşu – stânga-dreapta, stânga-dreapta, liniile se mişcă nervos, crispat, atente să nu greşească. Trage Rotariu, scoate Crişan. Trage Iovan, puţin peste. Tremurăm. Tata îmi ridică fularul meu alb-albastru, aşa, de grijă… Trrraage Iovan, iar, dintr-o liberă de la 25 de metri: baaarăă! „Cap” Balint, peste Crişan, scoate Săndoi, mi se pare că din poartă… Mă uit la tuşier, nu arată nimic. Probabil e prea devreme să se arunce. Are timp să ne bată, s-o fi gândit. Sigur la asta s-a gândit. E minutul 25. Rezistăm aşa, până la pauză, cu Gică Popescu acoperindu-i şi pe Zanfir şi pe Săndoi, dublând, alunecând până n gheata lui Balint şi scoţând în aut, plutind la toate centrările lui Dan Petrescu ori Ilie Dumitrescu, ciocnindu-l pe Iovan, dezechilibrându-l pe Hagi, dând de pământ cu Bumbescu. Acum un an era coleg cu ei, în finala aia de Cupă, se retrăsese cu ei, cu Iovan, cu Bumbescu, cu Rotariu, cu Tudorel Stoica, şi cu Balint… şi cu Hagi, la cabine, împinşi de ordinul lui Valentin şi de… Da, de nervi.

Pauză. Respirăm. Mai avem doar o repriză. La difuzoare cântă Loredana cu Caramitru. Caramitru nu cântă, mă rog… zice. „Bunăăă searra, iubite, te-aştept ca şi când…”

Iese Craiova prima. Steaua întârzie şi când iese şi ea, e ţiplă, cu tricouri noi, uscate, mate. Şi Steaua trage imediat, fără somaţie: Balint, din 7-8 metri, din semi-întoarcere, 1-0. Ne revenim, ba chiar echilibrăm, Badea scapă singur cu Lung (!), Dan Petrescu îl prinde şi degajează prin alunecare. Când totul era bine, Olaru se dezechilibrează şi cade cu mâna pe minge. Penalty. Nu e, dar ştiu că oricine îl dădea azi, Stelei, aici.

… Bate Balint. Crişan stă pe vârfuri. Ce şansă are? Niciuna. Balint vine la început grijuliu, apoi vijelios spre minge. Buf! Crişan se aruncă spre dreapta sa şi scoateee! E chiar la poarta noastră totul şi vedem bine. Nu ştim cât de tare să ne bucurăm, dar ne bucurăm. Strig, ca altădată: Crişaaaan!… Dar e alt Crişan şi, da, altă dată… Tata e mai zâmbitor şi el… Încă treizeci de minute… Încă douăzeci. Bumbescu scoate o minge din gheata lui Badea, cam avântat şi o trimite spre casă… Clipesc! Mingea se opreşte într-o băltoacă, la 18 metri. Lung ţâşneşte, Fane Stoica pleacă şi el! Cine? Cinee?? Care dintre ei? Lung, care e mai aproape, ajunge primul. După o secundă, şi Fane. Lung se grăbeşte să degajeze şi cade… Fane Stoica alunecă şi el, dar se ridică instantaneu, imediat, ca împins de cineva sau ceva, un resort, cum se zice… Preia şi aruncă mingea, din unghi, în plasă: 1-1. E gol! Tata, e gol! E chiar gol, tată, şi eu te pup, stai să vedem…

… Steaua se prăbuşeşte peste noi. Gică Popescu iese singur între cei roşii şi rezistăm. Încă un sfert de oră. Gică pentru Bica. Undeva la 25 de metri, în faţa lui, se retrag prudent Iovan şi Bumbescu, restul sunt toţi în atac, peste noi. Bica evită spre dreapta şi trage. Lung se aruncă târziu, în stânga sa: e gol. Avem 2-1! Taaaata, avem doi-unuuuu! Ameţesc… „Ştiinţa Craiova bate astăzi în Ghencea!! Ştiinţa Cra-io-va, bate astăzi…”

Rezistăm până la capăt. Când se termină, ne îmbrăţişăm cu toţi de lângă noi, ne promitem un an nou mai bun… unii cu lacrimi în ochi. Cum ar fi, de pildă, tata. Sau eu. „Ştiin-ţa! Ştiin-ţa!…”

… Plecăm. La „Eva”, pe Magheru, un miliţian ne opreşte. Eu îi spusesem lui tata, care nu vedea bine, aveam geamurile Daciei îngheţate, ningea iar, că poate face stânga. Nu putea. „Bă, chiorule, i-a zis miliţianul, nu vezi?! Nu vezi, mă, că e interzis?!” Tata nu ştiu ce-a zis, a bâiguit ceva şi nici când am plecat, cu actele ok, nu mi-a reproşat nimic. Îi era doar mai greu să se bucure. Şi totuşi, Craiova bătuse în Ghencea, cu 2-1, acum o jumătate de oră… „You’re smart, you’re beautiful, you’re important.” Acasă nu ne aştepta nimeni.

P.S. În frumoasele zile ale Revoluţiei care a urmat, l-am căutat pe miliţianul ăla din colţ, de la „Eva”. Nu l-am găsit. Cred.

Marius Mitran

6 comentarii la articolul 2-1 în Ghencea. 29 noiembrie 1989

  1. Claudiu spune:

    Maestre, tulburator ca de obicei.

  2. drag spune:

    TULBURATOR! desi sunt nascut dupa ’89,citind acest articol am simtit un fior rece…toate articolele dumneavoastra sunt de nota 2000.Jos palaria! FORZA UNIVERSITATEA CRAIOVA!

  3. constantin spune:

    TULBURATOR DAR ………. ISTORIE .HAI STIINTA!!!

  4. Daniel spune:

    Ce echipa, ce vremuri!!!Foarte frumos articolul, respect Marius Mitran.Forza Stiinta!!!

  5. Tarabostes spune:

    La meciul ăla, de bucurie, am mers pe jos din Ghencea și până la Podul Grant.
    Și mai a fost ceva: meciul s-a prelungit minute bune, doar-doar aveau să egaleze steliștii 🙂

  6. vasile dorobantu spune:

    Va rog sa comentati si un meci cu Victoria cand era 1-0 pentru Craiova si arbitrul nu mai fluera sfarsitul meciului, desi trecusera aparoape 10 min. Langa mine radeau si militienii de ce era pe teren. Atunci a marcat Fane Stoica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER