Acum 20 de ani, la „Gazetă”

Pe vremuri am lucrat la Gazeta Sporturilor şi amintiri din vremea aceea încă mă caută, în nopţi în care cred că mai sunt tânăr. Una dintre ele mă ţine prizonier într-o poveste un pic melancolică şi cu siguranţă sentimentală, asta datorându-se chiar felului în care am aflat-o, într-o dimineaţă din toamna lui 1994, undeva spre capătul din dreapta, cum ieşeai din lift, la etajul 3 al clădirii din strada Vasile Conta care adăpostea sediul Gazetei Sporturilor.

Acolo, spre dreapta, erau birourile – mici cămări cu tocărie roasă şi ferestre înguste – de la fotbal. Aveam, ca orice redacţie care se respecta, birouri pentru şefi, pentru „administrativ“, pentru fotbal, pentru „sporturi“ sau extra-fotbal, cum li se zicea, şi pentru „internaţional“.

Directorul Gazetei, care mă şi angajase de ceva vreme, era Ioan Chirilă, redactor-şef – Laurenţiu Dumitrescu, adjuncţi erau Constantin Firănescu – „nea Bebe“ şi Costică Macovei, iar şef la „Internaţional“ era Emanuel Fântâneanu, care conducea şi APS-ul. La „Fotbal“, şef era Radu Urziceanu, din generaţia lui nea Vanea, dispărut între timp din lumea asta, ca şi nea Bebe Firănescu, nea Vanea Chirilă ori Pavel Peană, Şerban Ionescu, nea Mache, Eftimie Ionescu, şi câţi alţii, în amintirea cărora mă plec. În fine, e luni dimineaţă, e septembrie, cred, 1994. La 8 fix, nea Radu se aşează în uşă şi o închide. Dacă ai întârziat la şedinţa departamentului, trebuie să forţezi clanţa, apoi împingi uşor, vezi mâneca largă a lui nea Radu sprijinită în tocul uşii, spui pierdut şi respectuos „am întârziat, vă rog să…“, dar bătrânul şef de trib, caustic, ţi-o retează imediat: „Asta se vede, tinere! E 8 şi 10! 8 şi 10, nţ, nţ, nţ… Acum trebuie s-o iau de la capăt…“ „Lasă, Radule, zice Gică Nertea, zi-i înainte, că-i explicăm noi p-ormă, în birou… Dă-i ’nainte!“ Mă lipesc de un perete şi în câteva clipe bag de seamă că n-am pierdut nimic important: cine merge la etapă şi unde, cine şi cât are de scris astăzi, la ce pagină…

Ieşim. Merg în biroul din capăt, unde sunt cu Cristi Costache, cu Gică Nertea, iar alături, despărţiţi de cadrul unei uşi, Stelian Trandafirescu, Ioan Chilom şi George Rotaru, un erudit, soţul Marilenei Rotaru, ziarista din TVR atât de apropiată Casei Regale. Când, ca niciodată imediat după şedinţă, uşa se deschide şi intră nea Radu. Auzise de-o discuţie între mine şi Cristi Costache apropo de o invitaţie la Radio Total pe care trebuia s-o onorăm măcar unul dintre noi. „Am comentat, măi băieţi, mult la radio. Şi la televiziune, dar mai mult la radio“, zice nea Radu şi-l văd trăgându-şi un scaun aproape. Se aşează lent, atent. Nu mai e ironic, ca adineauri, e la fel de atent la frază şi la detalii, dar surâde. Ceea ce e foarte rar. E un pic emoţionat, e viaţa lui! „După Război am început, eram student la Drept, abia venisem la Bucureşti.“ Radu Urziceanu era „de pământ“, cum zicea Gică Nertea, din Târgovişte, fiu de avocat sau judecător, parcă, nu mai ştiu. Înalt, drept ca un şef de trib apaş, cult, amator de presă străină şi cărţi rare… Rudă şi cu geniala Aura Urziceanu, cântăreaţa de jazz… În fine, nu contează. Şi asta pentru că povestea curge uluitor: „Şi ginerele lui Liviu Rebreanu, Radu Vasilescu, fusese, înainte de Război, crainic la Radio… Aşa şi eu! Ei, mă, băieţi, am comentat şi am văzut multe, dar meci ca ăla din ’52, de la Olimpiadă, n-am mai văzut. Şi scriu şi eu de o jumătate de secol aproape, de pe stadioane…“

Screen shot 2014-07-23 at 1.30.40 PMNea Radu era dinamovist şi avea, atunci, peste 70 de ani. Eu aveam 27 şi un băiat de o lună acasă, la Craiova. Ascult. E dimineaţă, e frumos afară, e chiar cald. Nea Radu e, totuşi, în pulover. „Atunci am văzut cea mai bună echipă a lumii, Ungaria lui Ferenc Puskas, a lui Lorant, Kocsis, Czibor, Hidegkuti… Peste doi ani avea să joace finala Campionatului Mondial din Elveţia, cu RFG. În minutul 10 aveau 2-0, după ce în grupe îi bătuseră pe nemţi cu 8-3! În sferturi, 9-0 cu Coreea… Tot în anii ăia au bătut Anglia, pe Wembley, cu 6-3, prima înfrângere a englezilor acasă, din istorie. Şi ce înfrângere… Dar să mă întorc la meciul meu, s-a jucat la Turku. Turku nu e în Turcia, cum ai fi tentat să crezi, Georgică!“

Caut acum, după aproape 20 de ani, caseta tehnică a meciului, pe care-l găsesc în colecţia din iulie ’52 a „Sportului popular“. Iat-o: 15.07.1952. Ungaria – România 2-1 (1-0). Stadion: Kupitas. Spectatori: 14.000. Arbitru: Latîşev (URSS). Ungaria: Grosics – Dalnoki, Lorant – I. Kovacs, Lantos, Boszik – Budai, Kocsis, Hidegkuti, Puskas, Czibor. Antrenor: Guszta Sebes. România: Voinescu (CCA) – V. Zavoda II (CCA), J. Kovacs (Locomotiva Bucureşti), Zoltan Farmati (Flamura Roşie Arad) – V. Călinoiu (Dinamo), G. Serfözö (Progresul Oradea) – Tudor Paraschiva (Flacăra Petroşani), E. Iordache (Flacăra Ploieşti), Titus Ozon (Dinamo), Iosif Petschowski – cpt. (CCA), Ion Suru (Dinamo). Antrenor: Gică Popescu.

„Noi am avut emoţii mari, cu ceva timp în urmă, tot după Război, ne bătuseră pe Republicii, la noi acasă, cu 5-1… Puskas ne dăduse trei, unul Deak, alte două… Petschowski marcase şi el, pe final… Se spunea chiar că tocmai el, „Ceala“– „fentosul“ înseamnă asta în limba maghiară – a vorbit cu Lorant, cu care fusese coechipier la ITA, la Arad, pe vremea baronului Neuman, s-o lase mai moale. Ba chiar extrema lor stânga, până la Czibor, era tot un „utist“, Toth III, campion cu UTA în ’47… Acum, în Finlanda, tremuram în mijlocul verii… Ne-au luat tare şi, după 22 de minute, Czibor îl păcălise deja pe Voinescu: 1-0!“ Nea Radu strânge spătarul scaunului pe care s-a aşezat invers, ca şi cum ar mai fi putut să-l ajute cumva, peste ani, pe „Ţop“ Voinescu. Vorbeşte. E în transă. „Gică Popescu, nu ăsta, nu baciul, Gică Popescu era antrenorul, antrenor şi la CCA, chiar luase titlul cu ei în anul ăla, jucase la Sportul Studenţesc înainte de Război, cu Duce Coe, tatăl lui Dan Coe, campion cu Rapid în ’67…

Da, şi odată sare Gică Popescu de pe bancă… strigă la Zavoda, strigă la Călinoiu, că era debutant, săracu’, la Serfözö, ei erau halfii, ei trebuia să ţină jocul. Gică Popescu era cel mai tânăr antrenor campion al ţării şi aşa a răScreen shot 2014-07-23 at 1.30.31 PMmas. Zavoda s-a apucat şi el să strige la ai noştri de acolo, din spate, dar şi la ai lor, pentru că fusese coleg, într-o tabără de juniori, înainte de Război, la Budapesta, cu Grosics, cu Puskas, cu Kosics…

…Strigătele au efect, băieţi. Iordache, Eugen Iordache driblează şi pe Grosics, care era cel mai bun portar din lume, dar ratează cu poarta goală!“ Nea Radu se joacă, tensionat, cu butonul unui pix. „Ozon i-a luat la mână, cum se zice. Petschowski e şi el peste tot. Ungurii trăiesc prin Puskas, care iese cu mingea dintre Călinoiu şi Zavoda şi trage! Bombă! Voinescu scoate uluitor, uluitor, măi băieţi… Kocsis nu mai ratează, cu vreo 10 minute înainte de final.“

Nea Radu greşeşte un pic. Era minutul 74. „Un sovietic, altfel bun arbitru, ne anulează gol valabil, nu mai ştiu la cine, parcă la Ozon… Apoi Suru înscrie, excepţional. Mai sunt ceva minute! Îi presăm, îi băgăm în careul lor, Puskas se duce la antrenorul lor, Gusztav Sebes, ăla era malefic, a şi inventat, la Paris, în ’56, povestea Cupei Campionilor Europeni, cu nişte ziarişti francezi de la L’Equipe, Sebes intră în teren, mai avem 5 minute… Trage Petschowski, Lorant se opune, disperat, corner… Puskas ia mingea şi o aruncă în tribună, lumea îl fluieră…

…Nu mai egalăm… Până în ’70, la Guadalajara, cu Brazilia, când şi ăia, la 3-2, dădeau cu mingea în tribune, n-am avut meci mai bun! Să ştiţi… Iar eu l-am comentat…“ Nea Radu are lacrimi în ochi. Ozon, Petschowski nu mai sunt. Azi nici el nu mai e, cel care i-a văzut şi i-a povestit. Acum câteva zile s-a dus şi Vasile Zavoda…

Peste puţină vreme, după Revoluţia din ’56, de la Budapesta, Puskas va alege pe Real Madrid în dauna lui Honved. Şi naţionala Spaniei. În 1995, FIFA l-a declarat cel mai mare golgeter al secolului, el reuşind 84 de goluri în 85 de meciuri pentru Ungaria şi 512 goluri în 528 de jocuri în toată cariera. Atunci, în Finlanda, Ungaria lui a luat aurul… În ’54, la Mondiale, la Berna, a avut 2-0 în finală…

Puskas s-a răzbunat însă în atacul stelar al Realului, alături de Gento şi Di Stefano: 3 Cupe ale Campionilor Europeni, o Cupă Intercontinentală, 5 titluri în Primera. În 2009, FIFA a instituit premiul „Ferenc Puskas“ pentru cel mai frumos gol al anului. În 2011 l-a cucerit Neymar, de la Santos…

Atunci însă, în vara aceea, acum 62 de ani, nea Radu era tânăr, iar Ozon continua să dribleze la ei. Czibor, viitoarea extremă a Barcelonei, şi el fugit după ’56, avea să mărturisească în presa vremii că meciul a fost mai greu ca finala. „Aşa a fost“, zice nea Radu, dând scaunul deoparte. Iese din birou. Ne ridicăm şi noi. Eu am 27 de ani şi simt nevoia să spun cuiva la ce am fost martor. Nu mai ştiu, nu mai ţin minte ce-am făcut exact. N-au trecut 60 de ani, ca de la meci, dar au trecut 20. Uite, vă spun vouă, prieteni.

P.S. Nea Radu avea un pulover albastru cu alb.

Marius MITRAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER