Emil Săndoi: „Consider că am făcut parte din Generația de Aur”

sandoiEdiția tipărită a Gazetei Sporturilor a publicat un interviu cu antrenorul Universității, Emil Săndoi. Vă prezentăm mai jos un fragment din materialul realizat de Eduard Apostol cu fostul mare fundaș al Științei.

30 de selecții în prima reprezentativă în perioada 1987­-1993, 13 goluri în 33 de partide marcate ca fundaș central în campionatul 1990/1991, când Universitatea a câștigat ultimul titlu, 350 de meciuri și 49 de goluri ca fotbalist în prima divizie din România: Emil Săndoi.

Domnule Săndoi, care este rețeta revirimentului Craiovei?

Munca, seriozitatea în antrenamente, implicarea și profesionalismul jucătorilor.

Cum se împart atribuțiunile și responsabilitățile între Emil Săndoi și Sorin Cârțu?

Discutăm absolut tot. Ne cunoașteam de mult timp, am fost și colegi la echipă, apoi l­-am avut antrenor, îi știu concepțiile despre fotbal. Noi am văzut multe meciuri ale Universității împreună, dinainte să preluăm echipa, chiar și-n divizia a doua, nu doar în prima. Discutam de plusuri, de minusuri. Ne­-a ajutat.

Se poate spera la cupele europene, cum zic jucătorii?

Nu. Asta ar fi o greșeală, ca noi, antrenorii, să facem astfel de afirmații. Noi, românii, ne înfierbântăm tare când facem un rezultat bun. Când pierdem, e tragedie. Eu pot să vă asigur că Universitatea va încerca să facă rezultate bune, apoi vedem unde putem ajunge. Să nu punem presiune artificială. Important e că avem perspective să facem o treabă frumoasă.

Soarta cărui meci ați schimba­-o dacă ați putea?

Pfff, sunt mai multe. Acum, îmi vine în minte soarta de la „națională”, după egalul de la Sofia cu Bulgaria, din 1991, cînd am ratat prezența la Campionatul European din Suedia. La echipa de club aș vrea să schimb o finală de Cupă cu Rapid, am pierdut 1-­0 în 1998. Sau pe cea din 2000, pierdută cu Dinamo, 0-­2. Nu mai zic de soarta pe care mi­-aș schimba­-o mie la finala Cupei, cu Brăila, în 1993. Ca antrenor la „naționala” de tineret, aș schimba destinul partidei cu Anglia, încheiată la egalitate, 0-­0. Ne trebuia un 1-­0 pentru o mare calificare.

N-­aveți o părere de rău că n-­ați făcut parte din Generația de Aur sau n-­ați ajuns la un club important din străinătate?

Vă corijez: eu consider că am făcut parte din Generația de Aur a fotbalului românesc! Dacă n­-aș fi avut accidentarea din 1993, aș fi fost la Mondialul american. Îl felicit pe amicul Didi Prodan că a reușit să profite, cred că ar fi mers și el, oricum.

Cum ați trecut peste dubla fractură de tibie și de peroneu provocată de Petrache, în finalul acelei Cupe din 1993 cu Brăila?

Cu ajutorul multor oameni, mulți necunoscuți, care au fost alături de mine. Gândește-­te! Eram căpitan la Craiova, aveam precontract cu Olympique Lyon, eram titular la „națională” și la ultima fază a finalei, un zid care stă foarte aproape, un jucător care vine la un sacrificiu ciudat… Da, Petrache îl chema, chiar am făcut adresă la FRF să nu fie suspendat cât timp eu nu puteam să joc, pentru că nu mă încălzea cu nimic. L-­am iertat. Și la București, persoane din toata țara au venit la spital să mă încurajeze. După o lună și ceva de chinuri, am venit la stadion, la un meci cu UTA, băieții m­-au rugat să stau pe banca de rezerve. Era stadionul plin, îmi era rușine să mă deplasez 50 de metri în cârje, dar, când am ieșit de sub copertină, tot stadionul era full, oamenii s-au ridicat în picioare și­-au început să aplaude. Lăcrimam și mergeam…

Cel mai mare vis neîmplinit?

Ca antrenor, aș vrea să obțin aceleași performanțe cu echipa pe care le­-am obținut ca jucător. Deci, după ce iau un campionat și două Cupe, mai discutăm.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER