Eu sunt Universitatea Craiova și vă iert pe toți, fie că mă iubiți sau nu

Eu sunt Universitatea Craiova. Nu sunt mare lucru. E greu de explicat CE sunt, de fapt. Te poți gândi la mine ca la o bucată de hârtie, poate, deși n-ar fi tocmai corect. Pentru că oricine poate avea o bucată de hârtie. Poți să dai o bucată de hârtie lui Mititelu, poți să i-o dai lui Rotaru sau poți să i-o dai lui Obama. Dar pe mine nu mă poți da cu adevărat nici unuia dintre aceștia. Pentru că, indiferent cine ar avea în mână acea bucată de hârtie, nu mă va deține PE MINE, ci, dacă nu va avea acceptul organismului din care eu fac parte, va avea doar o foaie fără însemnătate. Pentru că eu voi fi mereu o parte integrantă a clubului odată cu care m-am născut. Sunt parte din Clubul Sportiv înființat în 1948 așa cum mâna ta, dragă omule, e parte din tine. Va fi mereu mâna ta, chiar dacă (și nu-ți doresc asta) cineva o s-o taie și-o s-o arunce de pe un pod. Sau chiar dacă, după ce o să ți-o taie, și-o va lipi cu niște scoci de propriul trup. Eu nu pot fi a altcuiva decât a organismului din care fac parte: CLUBUL SPORTIV UNIVERSITATEA CRAIOVA, născut în 1948. Și n-o spun eu, pentru că eu sunt, așa cum am stabilit, cel mult o bucată de hârtie, iar hârtiile nu vorbesc. A spus-o instanța pentru mine. Desigur, instanța n-a făcut decât să constate un fapt logic. Dar logica nu e ceva cu care toți oamenii să fie familiarizați.

Eu devin cineva atunci când lumea mă iubește. Cel puțin o persoană, de atât am nevoie. Dar mai mereu am avut mult mai mulți. Pe parcursul istoriei mele, din 1948 și până acum, în 2016, lumea m-a iubit mai mult sau mai puțin. În anii ’80 m-au iubit cei mai mulți. Milioane. Apoi în anii ’90 s-a întâmplat ceva. Clubul Sportiv, organismul din care fac parte, a decis să mă tragă pe linie moartă. Nu ca o mână tăiată, cea din exemplul dur din paragraful anterior, ci ca o mână băgată în ghips. Asta a durat aproape 20 de ani. În această perioadă, alte bucăți de hârtie au pretins că sunt eu. Nu erau, dar eu nu am voce să vorbesc și n-a fost nimeni să vorbească în numele meu atunci. În acea perioadă, oamenii au continuat să mă iubească. M-au iubit TOT PE MINE, mâna inertă și nefolosită, nu au iubit acele bucăți de hârtie noi și efemere care pretindeau că sunt eu, chiar dacă ele jucau și eu nu. Și au fost mulți și în anii ’90, aceia care m-au iubit, deși nu atâția câți erau în anii ’80.

Apoi bucățiile de hârtie care jucau în numele meu au dispărut brusc, în 2010. Timp de 3 ani, nici Clubul Sportiv nu m-a scos din ghips, ca să mă repună în funcție, și nici bucățile de hârtie înlocuitoare n-au mai existat. Dar chiar și atunci, FĂRĂ SĂ EXIST, lumea mă iubea. Existam undeva în sufletul lor. Spuneau că le este dor. Mă jeleau. Mă așteptau înapoi. Nu erau compleți fără mine.

În 2013, însă, s-a produs o ciudățenie: în vreme ce Clubul Sportiv m-a scos din ghips, asociindu-se cu o firmă care să mă susțină financiar (săraca de mine), folosindu-se de numele și istoria mele, altcineva a mai făcut o bucată de hârtie (nu se mai știe a câta). Întâmplător, acel altcineva a fost tot persoana care se folosise de numele meu și în acei 20 de ani despre care vă vorbeam mai sus. Și atunci, pe undeva de înțeles, s-a creat o schismă. Unii, la început mai mulți, au confundat echipa cu persoana și-au spus că eu aș fi în posesia persoanei care a inventat acea bucată nouă de hârtie. Nu eram. Am fost mereu a Clubului Sportiv, pentru că fără el nu pot exista, așa cum am stabilit de la bun început. Deci lumea credea că mă iubește pe mine, dar iubea de fapt altceva. Nu m-am supărat. Eu nu mă supăr niciodată. Adevărul e că, în 2013, probabil am avut cei mai puțini oameni îndrăgostiți de mine din toată istoria mea. Sau, hai, poate  mai puțini au fost doar în primii mei ani de viață. Asta nu m-a afectat nicicum, desigur. Așa cum spuneam mai sus, exist dacă mă iubește și o singură persoană. Așa că eu am continuat să fiu eu. Eu nu sunt nici bună, nici rea, nici cu unii, nici cu ceilalți. Eu sunt doar eu. Universitatea Craiova. E treaba voastră dacă mă iubiți sau nu.

Cert este că eu voi continua să exist, inevitabil, exact atâta timp cât Clubul Sportiv, organismul din care fac parte, va cotinua să existe. Probabil multe zeci de ani de-acum încolo. Voi fi iubită mai mult (deja tot mai mulți s-au întors la mine și continuă s-o facă) sau mai puțin, în funcție de toanele pasionaților, și îmi va fi egal, pentru că am stabilit deja că doar voi sunteți aceia care aveți sentimente. Eu nu. Eu doar trăiesc și e treaba celorlalți cum se raportează la mine. Eu voi fi eu și când vom juca pe Extensiv, și când vom juca pe Arena Națională, și când vom juca în Japonia (dacă va fi cazul). Și, desigur, voi fi eu când vom juca pe stadionul care îmi va fi casă și care acum este doar în construcție. Deși nu am sentimente, zâmbesc puțin când mă gândesc câți copii se îndrăgostesc de mine în prezent așa cum milioane de copii s-au îndrăgostit brusc de mine din 1948 încoace. Se îndrăgostesc de mine și vor continua să o facă, indiferent ce vor zice unii care m-ai iubit și încă mă iubesc, sau unii care m-au iubit și-au hotărât că iubirea lor s-a terminat odată cu terminarea ultimului deținător de hârtii. 

Așa cum spuneam, nu port pică nimănui și, dacă e nevoie, îi iert pe aceia care nu mă mai iubesc. Nici măcar atât, pentru că, dacă-i iert, se presupune că aș fi supărată. Nu sunt. Eu sunt eu. Sunt Universitatea Craiova și așa voi fi mereu. A Clubului Sportiv și atât. Nu a lui Ceaușescu, nu a lui Ilinca, nu a lui Staicu, nu a lui Mititelu, nu a lui Rotaru. Dacă aceștia sau oricine altcineva vor să conlucreze cu Clubul Sportiv, temporar, atunci da, s-ar putea spune că îmi vor fi tutori sau chiar coproprietari, pentru o perioadă. Dar nu vor putea să plece cu mine acasă, pentru că eu NU POT EXISTA fără organismul din care fac parte, iar acela este clubul sportiv. Așa că eu nu voi depinde niciodată de ei, așa cum nu voi depinde niciodată nici măcar de voi. Eu sunt eu și așa voi fi mereu. Sunt Universitatea Craiova și e treaba voastră dacă mă iubiți sau nu.

9 comentarii la articolul Eu sunt Universitatea Craiova și vă iert pe toți, fie că mă iubiți sau nu

  1. Bogdan spune:

    Felicitari! Foarte frumos spus! Chiar..foarte frumos!

  2. Marius spune:

    Superb frate! Superb

  3. DRAGOS spune:

    FELICITARI, ASTA E UNIVERSITATEA CRAIOVA. DECAT MULTI SI PROSTI MAI BINE PUTINI SI BUNI. DIFERENTA ESTE FACUTA DE CALITATE SI NU DE CANTITATE. DRAGOSTEA VINE DIN SUFLET SI NU PE HARTIE. ORASUL NOSTRU , OLTENIA SI NOI AVEM NEVOIE DE TINE !

  4. m spune:

    Cea mai frumoasa si mai iubita echipa! Forta Stiinta!

  5. Vict spune:

    Textul contine o eroare : „Apoi bucățiile de hârtie care jucau în numele meu au dispărut brusc, în 2010.” De fapt acest fapt s-a intimplat in 2011, nu in 2010.

    Felicitari pentru un articol bun – astfel de articole stirnesc sentimente pozitive.

  6. luca spune:

    #hashtag… Ce e asta, o nouă stemă mondială? Un nou război mondial pentru o „pace” cu „mici și mari”? Universitatea Craiova, echipă de fotbal? Când și cum?! Nu mã interesează polologhia juridică. Hașiș cu steag… Noi trecem, talentele fotbalului la fel, echipe de fotbal CSU, FCU, patroni, fotbaliști, suporteri, bucurii, necazuri, lupte intestine (dacă nu greșesc)… Și la ce bun? HAI ȘTIINȚA, pentru fotbal, pentru Craiova, pentru copiinși vârstnici, pentru Libertate, nu pentru vrăjeli!

  7. Florin spune:

    Corect!

  8. ipsilante spune:

    Scris frumos, cu suflet si patima. Ideea este excelenta, pentru a arata clar si fara dubii, locul de neinstrainat al Stiintei: in „corpul” Clubului Sportiv Universitatea Craiova. PUNCT! Personal as vedea altfel raportarea fata de suporteri. „EU, Stiinta, nu mi-e indiferent daca ma iubiti sau nu. Daca umpleti stadionul pana la refuz, si peste, si clocotiti 90 de minute, ca in anii ’80, ori, ma vad incojurata doar de scaune goale. Voi, fanii mei, entuziasmul vostru, iubirea voastra, starea de spirit unica, creata in jurul meu, imi dau putere, ma hranesc si ma inalta. Doar impreuna putem face performanta, putem deveni puternici si EXISTA.” Ce-ar fi Real Madrid fara suporteri? Dar Juventus, Bayern, Arsenal, Barcelona, PSG? Imaginati-va! Zero suporteri in stadioane, zero in fata micilor ecrane, ZERO interes! Cine ar mai investi acolo? S-ar mai justifica existenta lor? AR MAI EXISTA? Eu cred ca nu. Sau, poate numai pe hartie, fara viata. Insignifiante. Fotbalistii, antrenorii, investitorii, suporterii (prin numarul lor si iubirea pana la fanatism) si, in primul rand, aportul financiar creat de interesul fata de fenomen si CLUB fac posibil ca FOTBALUL sa existe in forma si la dimensiunile actuale. Bravo pentru articol! FORZA STIINTA!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER