Gică Popescu şi Gică Hagi (de Marius Mitran)

 

popescu hagi barcelona

Unele întâmplări pot fi uitate, altele chiar trebuie uitate, foarte puţine rămân însă clare şi te însoţesc cu anii de viaţă oriunde, ajutându-te să rezişti şi să înţelegi.

Câteodată, în prologul vreunei căderi, cum sunt tot mai multe în ultimii ani, mi se pare că încep să uit lucruri fundamentale, întâmplări pe care le-am trăit şi care fug cu totul de lângă mine. Cât de departe s-ar duce însă, şi se cam duc, pe unele le mai poţi recupera, într-o zi.

Uite, de pildă, când tata îmi spunea, câteodată, brusc, „hai!”, întrerupându-mă de cele mai multe ori din ceva ce spuneam (vorbeam mult, în toate direcţiile, dacă înţelegeţi ce vreau să spun), adică să mergem, să ne oprim, să tac, să mă întrerup măcar, acel „hai!” mă întorcea la zero. Mă şi bloca un pic, dar mă şi surprindea de fiecare dată, deşi aproape că-l presimţeam. Îl aud şi acum, aproape cu acelaşi efect. „Hai!” Adică lasă, opreşte-te, gata… Uită! Uită dacă poţi, uită! (E ceva în povestea asta care ar trebui uitat, pentru că doare. Dacă aş reuşi, un timp, să uit, ca să rezist, apoi să pot, într-o zi oarecare, să-mi reamintesc, ar fi foarte bine!)

Era 7 dimineaţa, în ziua de 27 aprilie 2011, şi eu mă sprijineam ca într-un punct esenţial al vieţii, în mânerul ridicat al troller-ului. Trăiam dimineaţa aia albă, de miercuri, când nimic nu a început şi nimic nu s-a terminat, când ştii că n-ai dormit, că de-aia eşti în aeroport la ora aia, n-ai dormit destul şi ţi-e şi rău, deja. Şi te aştepţi la ceva de necontrolat să-ţi apară în orele de până la noaptea următoare, care e mai departe decât orice, acum.

„Hai!” Asta am auzit, cu mintea încă albă. Am lăsat brusc troller-ul, care s-a răsturnat, trac!, şi am ridicat ochii. Gică Popescu îmi pusese mâna pe umăr şi mă chema să completăm şirul la business class, unde mai erau doi tipi şi o tipă, tipa foarte frumoasă, roşcată, cu ochii verzi, îmbrăcată în negru. Când se mişca, foşnea, nu ştiu ce-avea pe ea. Mi-am luat bagajul de pe jos, sacoul de pe umeri şi i-am strâns mâna. „Neaţa, Gică!” Plecam cu el la Madrid, să comentăm, alături de Hagi şi de Marian Olaianos, studioul de la Real – Barcelona, semifinala Champions League, una dintre ele, din sezonul ăla. Ştiţi care, cele clasice, Mourinho contra Guardiola, 2-0 pentru Barça a fost atunci, cu două goluri Messi în ultimele 15 minute, după eliminarea lui Pepe, după ce Mourinho i-a băgat mâna în ochi lui Tito Vilanova, Dumnezeu să-l ierte!, ăla a fost meciul.

Pe avion, unde Gică îmi cumpărase în dimineaţa aia rezervarea la business, ca să fim împreună, am tot vorbit de Craiova, de Barcelona, de Hagi, eu am scos din geanta mea „Replay” o carte, „Fotbalul – Lumini şi umbre” a lui Eduardo Galeano, Gică m-a rugat să i-o împrumut, după ce a citit vreo două poveşti din ea, eu am zis că aş fi bucuros să i-o fac cadou. Cartea e la el şi acum, ceea ce pentru mine înseamnă imens. Simt ceva stupid, ca şi cum aş fi făcut şi eu ceva pentru el, cu cartea aia.

Am mâncat, doar eu, şi am băut câte o bere, amândoi. La aeroport, cum am pus piciorul jos, el a început să împartă autografe, la ofiţerul de la paşapoarte, la duty free, la ziare, la taximetrişti. Din 5 în 5 metri. „Hica! Ola, Hica!” Asta m-a impresionat, mult, aşa că la întoarcere am trântit un articol în „Naţional”, „Popescu sub soarele Spaniei”, în care am povestit secvenţa asta.

La hotel am ajuns în jumătate de oră, acolo unde stătea şi Barcelona, Guardiola îi lăsase nişte invitaţii la recepţie, Hagi era cu Pep şi cu Marian la un interviu, apoi Hagi cu Marian au venit la hotel, am mâncat, Hagi a povestit cum a ajuns la Craiova în ’83, cum a intrat la facultate şi ce echipă ar fi făcut acolo. „Dacă rămâneai, Gică, în câteva luni eram cu tine!” „Bine, Gică!” Apoi ne-am mutat de la restaurantul hotelului la altul, de peşte şi fructe de mare. Pe drum, în taxi, Gică Popescu a vorbit cu Stelea la telefon. Hagi ne-a spus că dacă ar fi să vină la vreo echipă în ţară să antreneze, atunci aia ar fi Craiova. „Nu există fotbalişti mai buni pe lume ca oltenii! Şi nici vreun public comparabil cu ai tăi, Gică! Acolo faci performanţă şi dacă nu vrei!”

La restaurantul cu peşte şi fructe de mare au mai venit nişte prieteni, Gică Popescu a plătit, apoi meciul Santiago Bernabeu, Hagi şi Gică Popescu între mine şi Marian la studioul de pe Santiago, în spatele nostru, la trei paşi, Messi, Mourinho care bate cuba cu amândoi, Guardiola care îi îmbrăţişează şi pe Hagi şi pe Gică Popescu.

Barcelona a bătut cu 2-0, cum ziceam, Mourinho a venit la Gică Popescu la studio, la final, l-a pupat, deşi era plin de draci, Guardiola i-a pus la coadă pe cei de la Sky Sport şi Canal Plus şi s-a îmbrăţişat, după interviu, cu Gică Popescu, de trei ori. Lângă el, trimişii a 108 televiziuni aşteptau să-i surprindă un semn. „Aşteptaţi!” Şi degetul arătător sus, „aşteptaţi o clipă!”

Seara, de fapt noaptea, în restaurantul hotelului, doar noi patru. Eu, faţă-n faţă cu Hagi, Marian cu Gică Popescu. Hagi vorbea, ca de obicei, şi poziţiona linguriţele, ceştile, cuţitele, paharele în 4-3-3. Ce-o să facă el cu Viitorul. Ce joacă Pep. Ce joacă Mourinho. Unde e Busquets în toată treaba asta. Pe la două noaptea, Madridul părea că am venit cu el de acasă. Craiova, Guardiola, Mourinho, naţionala, Gică Popescu, Gică Hagi. Un soi de carusel al unor secunde care însemnaseră ceva, ale lor, care însemnau ceva.

Gică Popescu a început aşa povestea lui. Vorbind cu mine, dar adresându-i-se lui Hagi. „Gică, stai o clipă. Mariuse, să-ţi spun eu cine e omul ăsta care tot vorbeşte. Gică ne-a cărat peste tot în spate în viaţa asta. Hagi este tot ce e mai bun, nu zic ca fotbalist, că aici nu am ce discuta cu nimeni în lumea asta, peste Hagi nimeni n-a fost. Nimeni, nicăieri. Dar eu am trăit lângă omul ăsta şi vreau să-ţi spun o seară, o noapte mai frumoasă decât tot ce ţi s-a părut ţie aici la Madrid că a fost frumos. Am avut sute de nopţi aşa. Am bătut Italia, Gică, amândoi, am bătut Realul, Argentina, Columbia, Anglia, Arsenal, pe cine n-am învins în 20 de ani… Dar îţi spun, Marius, ce s-a întâmplat într-o seară la Barcelona, cu noi doi, cu mine şi Gică. Eram titular, Gică nu prea era, Cruiff te ţinea, Gică, mai mult rezervă, nu ştiu de ce, „păi ştiu eu de ce”, zice Hagi, „avea dreptate să mă ţină rezervă, că avea alt sistem el, îl gândise altfel, pentru mine Cruiff rămâne cel mai mare dintre toţi, în toată viaţa n-am altul să-l compar cu el.”

Eram într-un balcon semi-închis, pe cer erau stele, deci nu era înnorat, dar părea să fie, mi-era frig. Beam vin roşu şi eu, în plus, ca un lacom care sunt, clar, şi o ciocolată caldă. Un băiat de-al hotelului se învârtea din când în când pe lângă noi. Gică Popescu, concentrat, strângându-se în jacheta de velur: „Ei, te ţinea aiurea pe bară. La antrenamente, Gică făcea ce vroia cu noi. Eram eu, Pep, Ferrer, Abelardo, Bakero, de la el am luat banderola, era în ’95-’96 ce zic eu, cred că în toamnă, nu mai ştiu cu cine jucam, aveam meci acasă. Duminică. Luni, marţi, miercuri, Gică dansează la antrenamente, printre Sergi şi Amor, Figo îmi şopteşte că e irezistibil, Nadal, unchiul lui Rafael, e culcat în patru labe pe jos, Prosinecki e căzut şi el…” „Nici chiar aşa!” „Ba aşa a fost, Gică. Şi îl simt şi pe Cruiff aşa, un pic întors… După antrenamentul de joi, simt că mă doare un pic coapsa dreaptă. Îi zic lui Cruiff că nu cred că duc meciul… Chiar mă durea rău… În pat, seara, acasă, îmi pun echipa în gând pe teren şi-mi dau seama că în locul meu intră Gică la mijloc, n-avea soluţie, pe Pep îl retrage în locul meu în apărare… Gică joacă în locul lui… Vineri mă doare şi mai rău. Cruiff ştie că nu glumesc. Insistă să încerc. Încerc. Sâmbătă trebuie să-i spun dacă pot sau nu. Dimineaţă îi spun: nu pot. Chiar mă durea. Dar în alte dăţi, la aceeaşi durere, am forţat, am strâns dinţii şi am jucat. Acum n-am mai putut să strâng. Gică, nu m-am dat lovit, jur, dar trebuia să joci! Când a anunţat echipa, am avut ceva emoţii, dar nu, Gică, erai acolo! Ştiam!

Şi vine meciul. Eu, în tribună, pe mijloc, sub etajul preşedintelui. Gică, pe teren. Minutul 5, ai bară de la 30 de metri. Minutul 10, Gică driblează vreo 4-5 de la el din teren, şut din 16 metri, gol, 1-0. Minutul 25, cam aşa. Gică driblează tot, inclusiv portarul, Nou Camp e în delir, Figo sare să-l sărute, Pep la fel, Nadal aproape îl plachează, dar Gică fuge de ei, lumea e în picioare. <<Ha-gi! Ha-gi! Ha-gi! >> Dar Gică aleargă spre tribuna întâi şi, brusc, se opreşte.”

Hagi are lacrimi în ochi. Gică Popescu la fel, dar continuă. „Am înţeles atunci. Gică nu ştia unde sunt… M-am ridicat în picioare pe fotoliu şi am strigat: aici sunt, fratele meu bun! Aici sunt, fratele meu!… M-ai văzut şi ai întins mâna, Gică, deşi erau 50 de metri până la mine… Acolo eram, cu tine, fratele meu bun!”

Gică Popescu a băut apoi o gură de vin. La Madrid, în aprilie, atunci, am vrut să mă ridic şi să zic, ca tata, altădată. „Hai!” Noaptea aia se încălzise brusc, poate de la vin, poate nu, nici nu dormisem cu o noapte înainte… De la o vreme, de câte ori mi-o amintesc, îmi vine să plâng. Şi când îl văd pe Hagi. Pe Gică Popescu o să-l văd în curând.

Marius Mitran

8 comentarii la articolul Gică Popescu şi Gică Hagi (de Marius Mitran)

  1. tesio spune:

    emotionant..mi-aduc aminte ca mi-a zis un prieten atunci in 82, parca…stateam(locuiam) in Valea Rosie: Baaa…l-a luat Craiova pe Hagi ala de la Constanta…daca nu ma crezi du-te si vezi lista cu admisii de la TCM (pe Calea Bucuresti)!! m-am dus sa vad cu ochii mei..era abonat taica`meu la ziaru` Sportul si citisem multe de Hagi…Da, era si Hagi pe lista aia cu cei admisi!!

  2. Mircea spune:

    Senzationala povestea, chiar nu o stiam. Felicitari autorului!!

  3. sefcati spune:

    conducerea clubului ar trebui sa-i dea o functie in club lui marius mitran. purtator de cuvant, sa vorbeasca in numele clubului la taoate emisiunile unde va fi invitat.

  4. craioveanul spune:

    Un Om deosebit si care a iubit si iubeste Craiova ca pe propria persoana! Respect marius mitran!!!

  5. Maximus spune:

    Multumim Marius Mitran ca ne-ai dus inapo in timp, in vremurile cand eram mai tineri, dar aveam si sansa sa vedem meci de meci, pe stadion, in Romania, giganti ai fotbalului romanesc, precum Gica..Nu am specificat nici macar care Gica! Si mai erau Ilie, Sorinel, Costica, Silviu, care au pus Craiova si Romania pe harta fotbalului mondial!

  6. Cilly spune:

    Povestea este emotionanta mai ales ținând cont de situația actuala cand Gica al nostru se afla unde se afla iar Hagi a refuzat sa mai meargă la vre’un meci al naționalei pana Gica revine in libertate,fiecare propozitie scrisă de Marius emana dragoste de Craiova si-ti bucura sufletul cu amintiri unele trăite altele uitate despre Craiova Maxima ,personal ii multumesc …Hai Stiinta !

  7. liviu spune:

    Sa ne traiesti nea Marius si chiar e nevoie de dvs. la lub.

  8. palcuie cornel spune:

    foarte tare. ma inclin in fatza unui ziarist genial. voie buna

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER