Noaptea numărului 7

Am amintiri şi foi albe pe care să încarc toată gama lor începută cândva, undeva. Nici eu nu ştiu când, nici eu nu-mi mai aduc aminte unde. Craiova e oraşul şi, în vis, crezând ca un prost, sau ca în cântec, că stelele care cad nu pier, mă iluzionez că am iar 18 ani şi urc treptele de beton de la stadion. Care e plin când ajung sus şi-l pot cuprinde, întreg, cu privirea. N-am steag alb-albastru, dar îl am pe tata, ceea ce e totul. Ne găsim locuri şi el dă drumul la radio, încetişor.

…La radio am dat şi eu drumul acum. E trei dimineaţa şi din cutia metalică îmi acompaniază scrisul cei patru Beatles, care susţin că a fost noaptea unei zile grele. A fost? Scriu că a fost. Am 46 de ani. Totuşi.

”Pasează, frate, pasează!”

pag 14-15 EAUR14…Suntem tot pe stadion şi tata mi-l arată pe cel cu numărul 7 pe spate. „E Crişan. E extrema noastră dreaptă, urmăreşte-l.”

…Dintre toţi, doar el. Dintre toţi doar cu el n-am vorbit niciodată, nu l-am privit în ochi, n-am dat mâna, n-am putut să-i spun vreodată pe câte tricouri albe mi-am scris în copilărie, pe spate, cu carioca albastră, cu pixul, cu orice, numărul 7. Al lui, dar şi al meu. Eu urma să fiu ceea ce el era.

Acum mă gândesc că, bizară întâmplare, pe cel pe care l-am iubit cel mai mult nu l-am cunoscut fără acel 7 de pe spate. Da, din toată Maxima, doar pe el nu. Acum. Atunci. Acum.

În ianuarie 2010 i-am strâns pe toţi care mai sunt la restaurantul lui Barză, mă întorsesem din Kuwait, unde filmasem pentru filmul lui Balaci şi îl lăsasem pe Ilie alături de Aurică Ţicleanu şi de Ghiţă Geolgău. Am stat o zi întreagă la filmări acolo, a venit şi „Magistrul”, profesorul Stroe adică, preşedintele lor o viaţă. Am vorbit despre Zoli şi am „tras” pentru două filme, al lui Ilie şi al lor, al Maximei. Atunci am realizat că Zoli din poveştile lor era cel din amintirile mele. Şi că pe toţi viaţa ne adusese, acum şi în alte dăţi, într-un fel, faţă în faţă. Nu şi cu el, nu şi pe el.

Da. Cu Lung şi cu Boldici am stat nu o dată la cafea, doar m-am salutat însă cu Negrilă. Asta până la meciul cu ASA Tg. Mureş, de la Craiova, din prima zi a lui martie 2014. Ne mai văzuserăm, cu vreo trei săptămâni înainte, la Bucureşti, în faţa Ligii Profesioniste, când Negoro din copilăria mea întârziată era alături de Nae Ungureanu şi de singurul fotbalist din lume despre care Balaci a admis că, uneori, juca mai bine decât el. Donose adică. Stăteau toţi trei, Negrilă, Ungureanu şi Donose, unul lângă umărul celuilalt, şi mă aşteptau să le spun ceva despre data unui examen sau despre un taxi care nu mai venea şi afară ningea, era un prăpăd prin care abia îi vedeam, a trebuit să ne îmbrăţişăm ca să îi recunosc din poveste, cum erau, cum sunt…

Eu am acum 46 de ani, când au ieşit din povestea aceea, Negrilă avea 35, Ungureanu 38, Donose tot pe-acolo. Eu ajunsesem între timp student, chiar la Universitatea Craiova – aşa a vrut cineva – şi ei plecaseră. Din poveste, din oraş şi din iarna care venea.

…Aşa a fost şi este cu Negrilă. La fel şi cu Nae Ungureanu, rareori am stat de vorbă. Tot în ziua aceea, la Ligă, ne-am îmbrăţişat, cred, pentru prima oară. El se apropie de 60, eu de 50 de ani. El, ei au fost nişte genii, eu un spectator al isprăvilor lor, temător, panicat uneori, dar întotdeauna mândru că am dreptul să ţin la ei. Azi e la fel.

Cu Nae Tilihoi şi cu Ştefănescu am făcut emisiuni şi, deseori, discuţii lungi. Cu Aurică Ţicleanu, cu Beldeanu îndrăznesc să cred că-s prieten bun, ce să mai spun de Ilie; apoi la fel cu Donose, zis „Pele alb”, cu Irimescu, Cămătaru, Cârţu, ce să mai zic de Ghiţă Geolgău.

Lipseşte Crişan. N-am avut ocazia, timpul şi viaţa să-l cunosc pe cel pe care l-am purtat în suflet cel mai adânc. Am scris o singură dată despre el, în ziua în care a murit. Am făcut coperta ProSportului din 15 octombrie 2003, prima după noaptea în care s-a stins. O lumânare prelungă şi chipul său transfigurat pe patul de spital, amărât, strigând la Cămătaru să-i paseze, pasează, fratele meu, pasează, atunci când, în meciul cu Benfica, la 1-0 pentru noi, Cami a scăpat singur şi a ratat, iar Zoli, liber în dreapta, ca întotdeauna, a continuat să strige la el, sunt aici, frate, sunt liber aici, fratele meu, sunt aici, sunt aici… Acestea au fost şi ultimele lui cuvinte. „Mor, Robert!”, i-a mai spus băiatului său, şi a plecat.

”Zoli a spus NU amputării și n-a mai trăit mult, n-a vrut să renunțe la piciorul cu care a dat așa bine în minge și în viață”

Până la meciul cu Benfica ne dusese tot el. A marcat al doilea gol de la Kaiserslautern, preluând în stilul celor mai mari jucători ai lumii o pasă de la Ţicleanu, de undeva de pe dreapta venită. Apoi l-am auzit pe Ţopescu urlând. „Crişan, Crişan, Crişaaan, Crişaaaaan!!! Goool Crişan! Gool Craiova! Gool Crişan! Goool Cra-io-va!” Marcase Brehme pentru Kaiserslautern, de două ori, şi Irimescu o dată, în propria noastră poartă. La 0-3, Geolgău, din pasa lui Beldeanu, dăduse semnalul de viaţă. A venit imediat şi golul lui Zoli şi braţele lui, desfăcute larg ca să-i prindă pe toţi în îmbrăţişarea lui, într-o alergare de prinţ care a regăsit drumul către speranţă. Imaginile sunt uşor de găsit azi, cineva le-a postat pe YouTube, ca o garanţie că noaptea aceea şi Zoli chiar au existat.

121483maximExact peste 20 de ani murea. Am scris în ProSport atunci, am plâns. Avea 48 de ani şi refuzase viaţa. Refuzase amputarea piciorului, vorba lui TRU „S-a oprit vuietul lumii. Ca să se audă mai bine glasul stins al copilului din pat. Zoli a spus << NU!>> şi n-a mai trăit mult. N-a vrut să plece însă fără piciorul cu care a dat aşa de bine în minge şi în viaţă.” Da, TRU, viaţa lui a fost trăită pentru noi şi a trecut pe lângă noi. Cu o carte în mână şi cu mingea la picior.

Ilie şi Aurică mi-au spus, în nişte nopţi, cum Zoli era singurul dintre ei care citea clasici şi poezie. Că ştia 5 limbi, că vorbea la Universitate, ca un profesor. Că era cel mai inteligent, mai curat şi mai aprins dintre toţi, el, ungurul coborât din Maramureş…

Zoli. El centrase la primul gol văzut de mine pe un stadion, în acel meci România – Scoţia din iunie ’75, pentru „capul” lui Dudu… Neliniştit, scria TRU, Zoli era singurul clovn într-o echipă perfect liniştită ori perfect furibundă, egală, când adversarul o cerea.

…La bara lui Zoli, din acel meci cu Benfica, tata a căzut secerat – infarct! Mama l-a prins în braţe şi a fugit cu el la spital. A scăpat. Craiova însă, nu. La acea bară s-a terminat şi Craiova Maxima şi deceniul de glorie al lui Zoli, cel care a îngenuncheat Spania, pe Santiago Bernabeu, marcând printre picioarele lui Irribar…

Numărul 7 nu mai există

Cursele lui, lipit de tuşă, penalty-urile scoase, „zici că l-a omorât, nu se mai ridică”, râdea tata, prietenia nedezminţită cu Balaci, colegi de cameră o viaţă, mâna întinsă de Ilie, cât a fost viaţă. Şi cât – destin.

…Robert, fiul lui, desena modă, pantofi de regulă. Era timid şi pasionat. Era taică-său, de fapt.

Azi nu mai ştiu de el, de tricourile cu „7” pe spate, de sanatoriul de la Leamna, unde s-a sfârşit, de bara din primăvara aceea, de cursa lui Cami, de strigătul lui, sunt aici, frate, sunt aici. Nu mai ştiu de durere. Nu mai pot. Opresc radioul. Sunt pe stadion, avem locuri, alt radio se deschide, lângă mine. Nea Costică Popescu (de unde ştiu – atunci – cum îl cheamă?) îi strigă pe rând după numere şi ei ies în iarbă, în şir. Tribunele explodează. „Cu numărul 1 – Lung, cu numărul 2 – Negrilă, cu…”

Numărul 7 nu mai există. Nici în visul meu, nici nicăieri. E pe genunchi, cu o carte în palme şi el ne aruncă mingea de sus, să înceapă… Să înceapă! Jos, sub el, este infernul! Peste numărul 7 s-a lăsat noaptea… Noapte bună, bunul nostru prinţ!

Marius Mitran

2 comentarii la articolul Noaptea numărului 7

  1. ipsilante spune:

    Entuziasmant! Nu mai am cuvinte! Decit lacrimi. Pentru o lume minunata. Disparuta, din pacate! Din care au mai ramas doar niste umbre, ale unor legende. Unele care aluneca pe linga noi, inca in viata. Altele, doar in amintiri, care ne trezesc emotii adinci si fiori: Taliba, Nelu Oble, Zoli, Costica… Viata la intensitate maxima! Craiova Maxima! Ce dor imi este de tine! Cit de mult imi lipsesti…

  2. Schadi Lucian spune:

    O poveste efectiv emoționantă !!! Mulțumiri din suflet !!!Mi aș dori dacă se poate un nr de tel la care ca vă pot contacta . Vă mulțumesc anticipat !!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER